Domnul Papuc si vanatoarea de Timp

Scrisul m-a însoțit dintotdeauna. A fost, uneori, refugiu. Alteori, punte. Dar cel mai adesea, scrisul a fost și este o cale tainică prin care am reușit să ating suflete. Îmi place să cred că fiecare cuvânt așezat cu grijă pe hârtie aduce cu sine o bucățică din lumina pe care o simt în mine.

Cu bucurie și recunoștință, împărtășesc aici povestea cu care am câștigat Premiul II la categoria „Povești pentru copii” la Concursul Internațional de Creație Literară 2025, primul concurs internațional la care am participat. Povestea pe care o împărtășesc aici este despre timp, poate cea mai prețioasă avere a noastră, dar și cea mai fragilă. Timpul nu se vede, dar ne construiește. Ne leagă unii de alții prin clipe de prezență, prin râsete, priviri, tăceri. Ne fuge printre degete când alergăm după el, dar ne îmbrățișează blând când ne oprim și îl primim.

Am scris această poveste cu inima deschisă, gândindu-mă la toți cei care simt, ca și mine, că timpul nu este despre grabă, ci despre clipa trăită cu sens.

Sper din suflet ca lectura să vă aducă acea liniște care vindecă și acel zâmbet care rămâne.

Într-un orășel agitat, pe o stradă unde claxoanele cântau simfonii de nerăbdare, locuia un mic erou neobișnuit, Domnul Papuc.

Nu era nici arcaș viteaz, nici magician cu joben, nici călător prin stele. Era… un papuc. Din piele moale, cu vârful puțin tocit de la atâta alergat și cu șireturile legate cu un nod optimist. Dacă ar fi putut vorbi cu oamenii, probabil ar fi spus: - Eu țin pasul cu viața lor. La propriu!

Dar oamenii nu ascultau papucii. În schimb, Papucul vorbea cu toate celelalte lucruri din casă. Cu Perdeaua care dansa în bătaia vântului. Cu Ceasul Cucu care obosise de atâta „tic-tac”. Cu Lingurița de Zahăr care visa să ajungă într-o zi în ceaiul perfect.

Într-o dimineață grăbită, ceva s-a întâmplat: Ceasul Cucu s-a oprit. Tic și tac au fugit din el ca doi școlari chiulangii, iar limbile au rămas încremenite la ora șapte fără… nimic.

- Timpul a dispărut! a suspinat Lingurița de Zahăr.

- L-am obosit, a murmurat Perdeaua. Oamenii îl alergau fără milă...

- Ba nu, l-a speriat Frica de Mâine, a șoptit Bastonul Înțelept. Timpul s-a ascuns.

În inima micuțului Papuc a început să bată o hotărâre cuminte. - Dacă nimeni nu are timp să caute Timpul, atunci am să o fac eu.

Și a pornit la drum.

Drumul l-a dus mai întâi în Valea Întrebărilor Încurcate, unde trăia Gândacul Filozof. Era un gândac mic, dar purta ochelari mari și mustăți răsucite precum semnele de întrebare.

- Caut Timpul, spuse Papucul.

Gândacul oftă filosofic:

 - Ah… Timpul! Toți îl vor, dar puțini îl înțeleg. Oamenii îl măsoară, îl vânează, îl împart în secunde. Dar Timpul nu este o cifră, este clipa când mângâi un pisoi, râsul fără motiv, norul care plutește încet.

Papucul își notă cu grijă: ,,Timpul trăiește în simplitate."

Apoi, mergând el, a ajuns în Pădurea Urgențelor, unde alergau niște creaturi bizare, oameni de lemn, cu cadrane de ceas în loc de fețe, iar toți strigau: 

- Mai repede! Pierzi! Întârzii! Nu ai destul timp!

Sub pașii lor, pădurea fremăta neliniștită. Aici l-a întâlnit pe Domnul Trosc, un ceas deșteptător cu arcurile sărite, care tremura din toate șuruburile.

- Papucule, timpul fuge de noi pentru că îl alungăm cu graba noastră. Îl speriem cu liste, planuri, termene. Dar știi ce îl liniștește?

- Ce?

- O poveste spusă încet. Un apus privit în tăcere. Un pahar de apă băut fără să privești la ecran.

Papucul scrise mai departe: ,,Timpul înflorește în răbdare."

Călătoria îl purtă apoi spre cea mai primejdioasă oprire: Peștera Oglinzilor Fricoase. Acolo locuia Frica de Mâine, o creatură născută din griji, previziuni și neliniști.

- De ce ai alungat Timpul? a întrebat Papucul, strângându-și șireturile ca pe o centură de curaj.

Frica îi răspunse, cu voce de ecou spart:

- Nu eu l-am alungat, eu doar am șoptit oamenilor că n-au destul: nu au destul succes, destulă iubire, destulă siguranță. Ei încep să alerge. Și, alergând, pierd prezentul. Eu doar le ofer scenarii, ei le transformă în goană.

Papucul scoase din buzunar un borcănel în care păstrase lucrurile simple: miros de plăcintă caldă, chicot de copil, mângâierea unei mame, ochii buni ai bunicului. Deschizându-se borcanul, lumina din el a umplut peștera, spărgând oglinzile crăpate.

- Cine trăiește cu recunoștință nu mai are loc pentru frică, șopti Papucul.

În cele din urmă, drumul îl duse pe Tărâmul Zilei de Azi, unde, sub un nuc bătrân, Timpul își sorbea ceaiul liniștit.

- De ce ai plecat? întrebă Papucul, lăsându-și șireturile să atârne emoționate ca două întrebări nespuse.

Timpul ridică privirea din ceaiul lui de liniște, unde câteva bule de abur dansau încet, ca niște balerine somnoroase.

- Eu? Să plec? Nu, dragul meu. Eu nu plec. Eu doar... mă ascund uneori. Mă pitesc în colțurile în care oamenii uită să mă caute.

Papucul își încruntă vârful ușor tocit:

- Dar toată lumea te caută! Te vânează! Toți spun că nu au destul din tine!

Timpul oftă, iar oftatul lui semăna cu foșnetul unei păduri toamna:

- Asta este problema despre care vorbesc, vezi tu. Ei nu mă caută ca pe un prieten, ci ca pe o pradă. Mă vânează cu agende, cu alarme, cu mii de notificări care bipăie mai tare decât inimile lor. Vor mai mult, mereu mai mult, dar nu știu să guste nici măcar clipa pe care o au deja.

Apoi, zâmbi șugubăț:

- Știi unde mă găsești cel mai des? În râsul copiilor care uită să se oprească. În cafeaua care se răcește pentru că doi oameni vorbesc și nu mai observă ora. În mângâierea bunicii care netezește părul nepoatei, fără grabă, ca și cum firul acela ar fi firul vieții.

Papucul clipi, ușor copleșit:

- Dar... dacă oamenii ar ști asta, nu te-ar mai pierde.

Timpul se aplecă spre el, cu o sclipire jucăușă în ochi:

- Dar aici e misterul, dragă Papucule, oamenii nu mă pierd pentru că nu mă au. Mă pierd pentru că aleargă după mine, când eu sunt deja sub picioarele lor, la fiecare pas. Sunt acolo când deschid ochii dimineața și mă părăsesc când își deschid e-mailurile.

Papucul simți un nod în șireturi.

- Atunci… vino acasă! Poate că au început să te înțeleagă.

Timpul închise ochii pentru o clipă, de parcă asculta o muzică pe care doar el o putea auzi.

- Eu sunt deja acasă, Papucule. Întotdeauna am fost. Oamenii trebuie doar să se oprească. Nu să mă prindă, ci să mă primească. Eu nu locuiesc în grabă, ci în liniștea dintre două bătăi de inimă.

A doua zi, totul părea că se întorcea la normal, iar în casă, lucrurile păreau că se schimbă. Copilul s-a jucat liniștit, fără să întrebe ,,Cât mai am?". Mama a băut ceaiul privind norii leneși. Bunicul a ascultat cântecul păsărilor. Tatăl a zâmbit, pentru prima dată fără să verifice telefonul.

Iar Papucul, de pe covor, a oftat liniștit. Apoi, a notat în carnetul lui de piele moale:

,,Timpul este prietenul celor care știu să trăiască acum."

Atenție! Textul de mai sus este protejat de drepturile de autor. Nu este permisă copierea, distribuirea sau utilizarea lui fără acordul meu scris.