Cantec cu miros de campie

In nicio clipa a vietii mele nu am uitat de unde am plecat. Radacinile mele au ramas adanc infipte in pamantul cald al Olteniei, in povestile bunicii spuse la marginea patului, in gustul rosiilor culese cu mana mea din gradina, in glasul bland al mamei si-n linistea serilor de vara care parca nu se mai terminau. De acolo am pornit: dintr-un colt de lume unde cuvintele au greutate, unde tacerea spune uneori mai mult decat orice strigat. Acolo am invatat sa iubesc cu totul, si lumina, si intunericul. Sa las frumos in urma. Sa cred ca binele se face in soapta, nu cu zgomot. Scrisul este in viata mea precum o mangaiere. Stiloul a devenit prelungirea sufletului meu, iar hartia, locul in care am inceput sa pun ordine in haos, sa scot dorul afara, sa vindec rani si sa spun, in sfarsit, ce n-am avut curajul sa rostesc cu voce tare.

Lunile trecute am inceput sa astern pe hartie ganduri despre locul copilariei mele. Le-am adunat intr-un eseu si, cu inima stransa, l-am trimis la Concursul National ,,Stefan Banulescu". Am avut emotii mari, dar si o bucurie greu de pus in cuvinte atunci cand am aflat ca am castigat locul III. Sunt recunoscatoare pentru fiecare premiu, desi nu scriu pentru premii. Scriu pentru a simti. Pentru a nu uita. Pentru a ramane intreaga.

Multumesc, Oltenia mea, pentru glasul pe care mi l-ai dat. Si multumesc vietii, ca mi-a ingaduit sa vorbesc cu lumea prin vocea inimii mele. Iar voua, celor care cititi, va multumesc din suflet pentru timpul vostru. Cele ce urmeaza sunt bucati din mine, care sper ca va vor ajunge acolo unde trebuie. Lectura frumoasa!

Se spune că, dincolo de marginile lumii știute, există o câmpie unde cerul nu este nici albastru, nici cenușiu, ci alb, precum o amintire uitată, păstrată în taina luminii. În mine, câmpia tresaltă ca o strună veche, purtând ecoul pașilor unui copil care aleargă, din nou, prin văzduhul fără hotar al unei bucurii nemărginite.

Câmpia nu începe și nu se termină nicăieri. Ea curge. Este preum o apă verde și adâncă, dar fără val, care se strecoară sub pleoapele lumii. În fața mea, se așterne ca o scrisoare neterminată, scrisă în spice, în umbre moi și în sunetul rărunchilor care cresc din pământ. Sub pașii mei, solul fremătă ușor, ca și cum ar simți, cu o bucurie reținută, întoarcerea mea. În fiecare colț aud chemarea unui timp în care totul se întoarce, ca o promisiune ținută în taină.

Aici, în Oltenia delurilor moi și a zărilor fără sfârșit, copilăria mea nu este trecut. O simt ca pe o stare care mi-a rămas între coaste, ca un pumn mic de lut cald. Aici miroase a pământ viu după ploaie, urmele vacilor rămân întipărite în sol, iar vântul ne învață, fără vorbe, să fim răbdători. Bătrânii stau pe prispă și citesc norii cu ochi liniștiți, iar femeile coc pâine la țest, într-un ritual tăcut și sacru. Plămădesc aluatul cu palme muncite, îl lasă la dospit sub stergare groase, apoi îl culcă în țestul încins, acoperit cu jar. Pâinea asta are gust de acasă, de mâini care știu să împlinească foamea cu dragoste. Când o rup, aburul iese ca o poveste despre o lume care nu grăbește nimic. Câmpia mea are miros de frunze arse, de lut umed. Are sunetul lent al lumii: copite, greieri, fierul porții care scârțâie rar, ca o bătrână care se ridică să spună ceva important. Uneori, în serile lungi de vară, ne adunăm toți în jurul sobei stinse, un loc de povești și de rânduieli. Bătrânii vorbesc despre secete, despre cum se crapă pământul când Dumnezeu întârzie. Vorbesc despre ploaia care vine doar când este chemată cu tot sufletul. Despre cum câmpia ne este dascăl, hrană și templu. Cum din tăcerea ei înveți mai mult decât din toate vorbele lumii. Cum grâul, dacă-l privești destul, te învață tot ce trebuie să știi despre timp și rost.

Deasupra mea, Soarele plutește ca o inimă răspândind lumină blândă. Câmpia vorbește în șoapte lungi, netraduse, pe care doar sufletul le poate înțelege. Fiecare freamăt de iarbă spune ceva. Fiecare nor își poartă povestea pe dedesubt, iar eu merg printre ele ca o rătăcitoare care se întoarce acasă fără să știe de ce a plecat vreodată.

La marginea unei pășuni, un copac stingher, străjer înalt, cu trunchiul crăpat de vânturi și cu frunzele adunate ca niște palme răsucite spre cer. Nu are ochi, dar tăcerea lui mă recunoaște. Mă apropii și, pentru o clipă, vântul încetează. Mă simt ca și cum întreaga câmpie trage aer în piept, ținându-și respirația, așteptând. Întind mâna, ating scoarța rugoasă și simt cum copacul știe jurămintele vântului de pe vremea când acesta, încă tânăr, îi promitea că va aduce ploaia și răcoarea. Știe frica furtunilor, când norii se izbesc unii de alții ca niște fiare oarbe, iar pământul tremură sub loviturile lor. Știe strigătul frigului, ascuțit și uscat, care sfâșie iarba și crapă coaja lucrurilor vii. Știe iubirile secrete ale păsărilor, care își fac cuib printre ramurile sale uitate. Știe moartea umbrelor, când toamna își strânge oastea și îngroapă zilele în cenușă. Își amintește tot ce a fost, iar în tăcerea aceea adâncă, copacul mă primește cu răbdarea celor care știu că totul vine înapoi, mai devreme sau mai târziu.

Mă așez sub el. În liniștea aceea adâncă, gândurile nu-mi mai vin ca firele încurcate ale unei torțe, ci se desfășoară liniștite, ca o apă care curge fără să caute nimic. Mâinile mele se mișcă încet, fără grabă, trasând pe hârtie ceva ce pare că nu vine din mine, ci din pământ, din aer, din lumina care cade pieziș printre spice. Este ca și cum toate poveștile de până atunci s-au strâns într-un singur cântec, iar cântecul se naște din mine fără să-mi ceară voie. Nu știu dacă scriu, visez sau doar ascult, dar cu fiecare cuvânt care se așterne tăcut, câmpia pare să se întindă și mai mult, să respire și mai adânc. Cuvintele se lipesc de ea ca roua de frunze, ca o rugă spusă pe șoptite, în zori.

Mă gândesc că nimeni nu va citi vreodată cuvintele câmpiei, cernute de sufletul meu, scrise cu penița trăirilor mele. Poate nicio voce nu le va rosti. Dar ele sunt acolo, rotunde și moi, cuprinzătoare, legate de pământ ca rădăcinile, crescute dintr-o ființă mai veche decât mine. Și nu mă întreb cui le scriu pentru că uneori, știi. Doar știi.

În depărtări, soarele coboară încet, iar umbrele îmbracă câmpia într-un veșmânt subțire de aur și praf. Totul pare suspendat între zi și noapte, între concret și mit. O lebădă albă, venită de nicăieri, trece în zbor peste orizont, tăind cerul ca o idee. Câmpia o privește și o recunoaște, căci ea a fost acolo dintotdeauna. Iar în mine, același sentiment: că exist și scriu nu pentru lume, ci pentru acea taină care m-a primit, care m-a ascultat, care m-a rostit, tăcut, când nimeni altcineva nu o făcuse. Între timp, soarele tot scade, iar cerul alb devine cenușiu, ca o pleoapă în pragul somnului. Umbrele spicelor se prelungesc până la marginea ochiului, dar câmpia tot șoptește. Șoptește prin fiecare fir de iarbă, prin fiecare crăpătură a solului, prin fiecare adiere care-mi atinge fruntea. Spune povești despre începuturi, despre promisiuni, despre tăceri adânci cât un strigăt.

În timp ce soarele coboară încet, răsfrângând ultimele sale raze peste câmpie, cerul alb începe să se transforme, ca o pânză care-și pierde culoarea. Liniștea se adâncește, iar culorile se estompează, ca și cum întreaga lume ar aștepta ceva tăcut. Umbrele se lungeasc încet, învăluind câmpia într-o adiere răcoroasă, iar aerul devine mai dens, ca un vis care începe să prindă contur. Pașii mei sunt tot mai grei, iar pământul de sub tălpi parcă înghite fiecare mișcare. 

Privesc în jur și văd cum câmpia nu adoarme niciodată cu adevărat. Noaptea, ea doar își schimbă glasul. Atunci când stelele coboară mai aproape și greierii încep să țese cu sunete subțiri pânza întunericului, ea respiră mai adânc, mai rar, ca un visător bătrân care știe că dimineața vine fără grabă. În depărtări, câte un lătrat de câine tulbură liniștea ca o întrebare fără răspuns, dar câmpia nu se sperie. Ea le-a auzit pe toate. Ea le-a cuprins pe toate în trupul ei: ruga, plânsul, nașterea, moartea, iertarea. În întunericul ei moale, în pământul care păstrează căldura pașilor și a umbrelor, se odihnește întreaga istorie a celor care au iubit fără să spună, au pierdut fără să strige și au rămas, cu fruntea lipită de iarba udă, să asculte cum timpul nu trece.

În acest răgaz al nopții, în acest pustiu de lumină slăbită, înțeleg că nu sunt chemată să scriu pentru oameni. Căci nu cuvintele pentru oameni sunt cele pe care le port, ci cele pentru pământ. Poveștile nerostite, șoaptele care zboară prin vânt, durerile fără nume. Așezându-mă sub plopul alb, în acest colț de câmpie unde totul se îmbracă în umbre, mâinile mele se mișcă, neobosite, pe pergamentul nopții. Spicele se apleacă parcă să mă asculte, iar vântul vechi îmi aduce cuvintele, frângându-le și punându-le în pagină, ca pe niște frunze de toamnă, încărcate de adâncurile tăcerii.

Poate că într-o zi, nimeni nu va ști că am fost acolo și poate că pergamentul se va risipi în vânt, piatra va fi acoperită de iarbă, iar copacul va deveni doar o umbră în amintirea pământului. Dar în clipa aceea, sub cerul negru și greu, între tăcerea câmpiei și strigătul uitat al lumii, eu scriu. Și fiecare cuvânt este o rădăcină nouă, o promisiune că tăcerea nu va fi uitată.

Fascinația câmpiei...

Câmpia doarme-n palme de lumină,

Sub cerul neted, ca un vis curat,

Și vântul blând o cântă și-o alină,

Ca pe un dor din veacuri adunat.

O mare verde, fără țărm și valuri,

Cu spice mângâiate de culori,

Își poartă taina-n plete lungi, domoale,

Șoptind povești în grai de sărbători.

Copacii-s străjile unei împărății,

Iar norii, soli trimiși din infinit.

Și fiecare fir de iarbă știe

Un legământ nespus, dar resădit...

Dealurile despre care scriu

Atenție! Textul de mai sus este protejat de drepturile de autor. Nu este permisă copierea, distribuirea sau utilizarea lui fără acordul meu scris.